skip to content


Oglinda din oglindă : studiu despre opera lui I.L. Caragiale

by Marina Cap-Bun

  Book

1 of 1 people found this review helpful.
Oglinda din oglinda   (2011-05-08)

Excellent

User profile avatar
by stefan_cucu

Marina Cap-Bun s-a impus atenţiei cititorilor şi criticii literare actuale prin volumul intitulat Oglinda din oglindă, apărut în 1998, la editura Pontica, consacrat operei lui I.L. Caragiale, nemuritorul nenea Iancu. Nu este vorba de un op de erudiţie fastidioasă, care este de obicei citat, dar nu citit, ci de o carte incitantă, aducând o viziune proaspătă asupra „celui mai incomod scriitor român al tuturor timpurilor”.

Avem în faţă un Caragiale redivivus, căci marele dramaturg este scos din secolul său, devenind contemporanul nostru, partenerul nostru cotidian de dialog. Demersul critic al autoarei are şi un caracter polemic, deoarece Marina Cap-Bun se opune opiniilor exprimate de-a lungul timpului de unii monştri sacri ai culturii noastre, printre care E. Lovinescu şi G. Călinescu. Autoarea vrea să modifice viziunea curentă, limitativă a unui Caragiale scriitor realist de factură clasică, subordonat total mimesis-ului aristotelic, căutând să ne ofere imaginea unui scriitor polivalent, complex, preocupat de logica pluralismului şi a ambiguităţii. Universitara constănţeană se află într-o continuă luptă cu clişeele tradiţionale, cu prejudecăţile curente, încercând o abordare nouă, îndrăzneaţă a universului caragialian, care rămâne însă un mundus incognitus, cu numeroase pete albe. În chip paradoxal, Caragiale, care pare unul dintre cei mai populari, mai accesibili scriitori români - căci replicile din piesele şi din momentele sale sunt pe buzele tuturor, sunt folosite la tot pasul – este, în realitate, unul dintre cei mai dificili, mai incomprehensibili creatori ai literaturii noastre. Nu întâmplător exegeta afirmă, în Argument: A scrie despre Caragiale este ca şi când ai trece printr-un tunel al groazei: îţi place, dar te bucuri când l-ai părăsit.”

O noapte furtunoasă este odiseea ambiţiosului încornorat. Este vorba aici de celebrul tip de personaj cocu din teatrul universal. De fapt, Jupân Dumitrache şi Zaharia Trahanache seamănă cu bătrânii din teatrul lui Plaut: prostănaci, creduli, mărginiţi, păcăliţi de toată lumea, şi în special de cei apropiaţi. Zaharia Trahanache e un fel de Pyrgopolinice din Miles gloriosus, iar Pristanda şi Ipingescu par a avea drept strămoş pe parazitul Artrotrogus, gata oricând să-i cânte în strună stăpânului. Putem spune că Zaharia Trahanache – ca şi Jupân Dumitrache – este un blând, duios pater familias, care ţine cu străşnicie la Onoarea lui de familist, fără să mai aibă nimic din despotismul strămoşului său roman.

Autoarea scoate în evidenţă automatismele verbale ale personajelor, stereotipia în modul de comunicare, vacuitatea limbajului, precum şi  dereglarea mecanismelor lingvistice. Este vorba, de fapt, despre alienarea generală a limbajului, a comunicării dintre personaje. Fiecare colloquium devine, în realitate, un soliloquium.

Erosul apare la Caragiale demonetizat, intens parodiat, precum în scena declaraţiei de dragoste a lui Rică Venturiano către Ziţa (în realitate Veta), care poate fi considerată antologică, un sumum de lecturi comune, de truisme din arsenalul romantic. De fapt, Erosul este desacralizat ab initio, prin coborârea sa la treapta adulterului, a amorului de mahala.

Scrisoarea pierdută este privită ca un theatron politikon. Marina Cap-Bun analizează piesa din punct de vedere lingvistic, demonstrând că, de fapt, adevărata trădare nu se produce nici în plan politic, nici în domeniul Erosului, ci în sfera limbajului: cea mai gravă dilemă e a limbajului, a posibilităţilor lui expresive, şi cea mai tragică trădare e a cuvintelor  (...). Sunt astfel trădate atât eroticul cât şi politicul, ambele bizuindu-se, după cum am văzut, pe construcţii utopice în limbaj.

Comedia D-ale carnavalului stă sub semnul dublului speculum, al oglinzii din oglindă (speculum ex speculo). Este vorba, de fapt, de o dublă reflectare, de tehnica oglindirilor succesive. Cunoscutul teatru în teatru devine carnaval în carnaval.

Capitolul Pânza de păianjen  este consacrat dramei Năpasta, autoarea stabilindu-i acestei piese aparte unele similitudini cu tragedia greacă, subordonată conceptelor de moira şi de hybris.

În partea a doua a exegezei sale critice, Marina Cap-Bun analizează proza lui Caragiale, sub lupă fiind aşezate textele: O făclie de Paşte, Păcat, În vreme de război, nemuritoarele sale momente, precum şi poveştile din ultima perioadă de creaţie a marelui scriitor, printre care, la loc de cinste, se află Kir Ianulea. Nuvelele sale psihologice, considerate naturaliste, zoliste, mai ales de G. Călinescu, sunt aşezate, în prezenta carte, sub semnul stărilor limită, obsesive, sub semnul patologicului, discursul narativ fiind dominat de omul-fiară, coborât în subuman, stăpânit de o violenţă ancestrală.

În cursul exegezei sale critice, Marina Cap-Bun stabileşte unele corespondenţe între textele lui Caragiale şi povestirile fantastice ale lui Mircea Eliade, cu referire specială la proza La ţigănci. De asemenea, analizând piesa Conu` Leonida faţă cu reacţiunea, autoarea constată unele similitudini cu teatrul lui Eugen Ionescu, apreciat ca cel mai remarcabil învăţăcel al Maestrului.

Meritul cărţii Oglinda din oglindă a Marinei Cap-Bun este - cred - faptul că scoate cercetarea caragialiană din punctul mort al clişeelor tradiţionaliste, al superbelor loci communes, părăsindu-se maniera de abordare tematistă, extralingvistică, în favoarea textualismului şi semioticii literare.

                                        STEFAN CUCU




Was this review helpful to you?     

Flag as Inappropriate; Flag as Inappropriate
Close Window

Please sign in to WorldCat 

Don't have an account? You can easily create a free account.